Odă în metrul Abel

Când, contextual, ajungem să ne definim printre atâtea forme de agresivitate şi numai prin agresivitate, când din două, una este imperios mai importantă, mai capabilă, mai deosebită, mai aşa şi pe dincolo decât cealaltă, culmea, indifferent de momentul ales şi mai ales de faptele aşezate pe cântar, când ceea ce avem de comunicat este mult prea costisitor în timp pentru procesul simplu al percepţiei, când caragialescul mr. G a devenit aşa de simpatic încât îl preluăm ca model pentru că tot timpul, măi, noi avem dreptate - doar ne-am însuşit-o ca pe un ataş la palmaresul atributelor fix de la standul abuzurilor -, hai vântule, adie peste rănile noastre cu pansamente înţelepte. Iubire, spală frântele noastre conştiinţe în cercurile bijuteriilor tale, uneşte, în afara uciderilor noastre, constelaţii colineare mai întâi pentru primitivele noastre începuturi şi neclinteşte-ne impresia rosturilor...prinde-mi degetele îngheţate si suflă-mi peste ele cu buzele tale eternitatea dragostei noastre, apoi lângă uşă deschide o fereastră pe care impraştie nisip de scoici, şeminee în flăcări albastre de ploaie, ramuri de muguri, veri, poate şi câteva ierni, vreo doua primăveri şi o toamnă, poteci urcătoare cu oameni mulţi zâmbind...