Scrisori catre iubirea mea necunoscuta

Iubirea mea, seara numai privirea ta blândă îmi alungă îndoielile, nesiguranţa şi temerile în care, naivă, mă pierd, ucigând toţi demonii ce s-au cuibărit prin cotloanele sufletului meu peste zi. Te privesc cum tăcut umpli tăcerea, iar treburile tale aşezate le mai cercetezi rostul din când în cînd, când pleoapele tale îngândurate ca nişte cortine se ridică, pagini de istorie incep să se reverse şi nu mai sunt rafturi şi mă abandonez fascinată magicului plin ce mă inundă. Îmi zâmbeşti arcuind gura ta aspră ce luminată şi dintr-o dată cunoscută devine şi lasă să treacă umbra unui tremur uşor. Nu ne-ar ajunge timpul să te descrunţi, să te privesc, să descleştezi surăsul, să îţi răspund complice…
Iubirea mea, ploaia se loveşte cu tânguiri de lămpi vechi de fereastra noastră şi spală culorile prăfuite ale cararilor noastre de măine; mă joc uimită cu privirea un cârlionţ coborându-ţi răzleţ peste ureche şi mă foiesc fericită în straja braţului tău care simplu îmi înconjoară mijlocul şi-n acelaşi timp mă face să mă cred prinţesa din poveşti în castel cu ziduri de piatră şi turn…
Iubirea mea, azi eşti vesel ca în ziua în care cu un curaj copilăresc ai furat zeilor cheile iubirii şi m-ai plimbat fermecat prin cămările ei. Soarele se joacă în ochii tăi curioşi şi mă porţi prin poieni cu flori, îmi spui întâmplări scurte apoi mă rogi să ghicesc întelesul lor, mă răsplăteşti cu săruturi şi râzând îmi prinzi în păr margarete ..în timp ce mă tragi de mână să alergăm prin iarba unui curcubeu observ că pe deget mi-a înflorit o margaretă de soare.

Iubirea mea, trupurile noastre s-au încovoiat ostenite, să-şi sprijine frunţile una de alta şi cu ochii strănşi respirăm, suspinăm. La geam o pasăre ne cântă ceva din chitară şi simt mirosul tău de ploaie prin livezi, un izvor rece de care nu mă mai satur devine sărutul tău, flăcări din mine te mistuie, iar vorbele tale devin şoapte de chitări ce adorm trupul meu gol lângă trupul tău gol în soare de vară pe mal de pietre de râu şopotind… Ne regăsim răsfrânte somnoros de prin sânuri rotunzi palme deschizând în care ne cresc vreji de stejari…
Hm, eşti generos azi, mă faci să râd şi mă bucur ca un copil când îmi zâmbeşti larg cerşind complice acelaşi răspuns şi râdem în soare ţinându-ne de mâini fără răspuns, şi râdem sub stele ţinându-ne strâns de mâini printre o mie de întrebări.

Cand trebuie sa traiesti timpul rabdarii

Când trebuie să trăieşti timpul răbdării, care adesea este atât de violent încercată, iar poemele naturii de odinioară nu mai sunt de un ajutor, deoarece se schimbă şi schimbarea ei nu mai aminteşte de dragostea care nu se schimbă, nici vorbele amicilor, care oricum sunt primii care te părăsesc atunci când peisajul nu mai este vesel, nu mai sunt de folos, iar duhul prieteniei prietenilor vechi rămâne rezervat şi solidar în distanţa lui faţă de tine, când ochii-mi rămân, până la durere, răstigniţi pe rânduri de cărţi rămase neîncepute sau neterminate, mă întind cald peste neputinţele mele şi-mi cern într-un mod fermecat tapiseria zburătoare cu motive tracice, cu iz de civilizaţie bizantină de o coloratură fanariotă într-o ordine clar occidentală,... peste toate câte au fost şi pentru cele ce au să vină între răspunsul meu şi întrebările tale, între întrebările mele şi răspunsurile noastre, între primăverile tale şi iernile tuturor, între mine şi tine, între noi amândoi, între noi şi ei, între noi, între ploi, între voi, între noi şi voi, între toamne, între noi şi ani, între toate câte vor mai fi fost.

Odă în metrul Abel

Când, contextual, ajungem să ne definim printre atâtea forme de agresivitate şi numai prin agresivitate, când din două, una este imperios mai importantă, mai capabilă, mai deosebită, mai aşa şi pe dincolo decât cealaltă, culmea, indifferent de momentul ales şi mai ales de faptele aşezate pe cântar, când ceea ce avem de comunicat este mult prea costisitor în timp pentru procesul simplu al percepţiei, când caragialescul mr. G a devenit aşa de simpatic încât îl preluăm ca model pentru că tot timpul, măi, noi avem dreptate - doar ne-am însuşit-o ca pe un ataş la palmaresul atributelor fix de la standul abuzurilor -, hai vântule, adie peste rănile noastre cu pansamente înţelepte. Iubire, spală frântele noastre conştiinţe în cercurile bijuteriilor tale, uneşte, în afara uciderilor noastre, constelaţii colineare mai întâi pentru primitivele noastre începuturi şi neclinteşte-ne impresia rosturilor...prinde-mi degetele îngheţate si suflă-mi peste ele cu buzele tale eternitatea dragostei noastre, apoi lângă uşă deschide o fereastră pe care impraştie nisip de scoici, şeminee în flăcări albastre de ploaie, ramuri de muguri, veri, poate şi câteva ierni, vreo doua primăveri şi o toamnă, poteci urcătoare cu oameni mulţi zâmbind...

N'oubliez jamais

Zilnic vad chipurile urate ale temerilor mele. Aceste chipuri nici macar nu ranjesc, sunt doar neincurajatoare si uscate. Desi stiu ca va veni iar vremea cand voi zambi larg fara sa-mi pese de grimasele multora acest timp care trebuie sa treaca sau pe care cineva mai important decat noi i-a stabilit durata ma plictiseste uneori, chiar actionand.Numai iubirea ne poate scoate din amorteala spiritelor.Iubirile mele platesc tributul propriilor inconsecvente.Iubirea este singurul elixir care ne innobileaza fiintele si existenta efemera, ne macina, ne sfarama, ne recreaza din flacari , din ropote de copite, din furtuni negre.
-Iubirea mea albastra rezeama-ti tamplele ostenite pe umarul meu cu luceferi pastrat asa pentru tine si sa privim cald diminetile prin aburi zeama cafelei, amurgurile de vara, flacarile altor patimi in seminee cu seri ploioase,rasfirandu-ti degetele palide ce pastreaza inca urma condeiului, prin palmele mele adormite de vise neimplinite si cartile si fructele aseaza-le iara ca in scrisoarea ce amandoi vinovati am uitat-o dupa ce-am scris-o...

But we have never been this close before

Iubirea mi-a zambit dintre spini în ceaţa dimineţii. Este singurul adevăr pentru care merită să încerci să îi răspunzi cu aceeaşi monedă de fiecare dată când îţi străbate calea.Felurile în care ţi se arată sunt multe, nu ai să te plictiseşti, dar ai să inverzeşti şi cu muguri în priviri ai să înfloreşti pe treptele castelului.Iubire, pletele tale verzi mi-au infiorat cu răcoare cugetul pentru o clipă, ca apoi să aştept ca pe o binecuvântare următorul pahar. Venin îmi este aşteptarea şi, de-ar fi să nu mai vii, mi-e teama cea mai înfricoşătoare înaintea pierderii. În galopuri irişii tăi îmi invadau universul compunând poveşti neadevărate, dar reale în amintire, hai, deşert părjolit plouă peste să răsar şi să creştem.

De trefla

Dintre salcii chipul de ceara mi-a vorbit ascuns. Printre soapte i-am raspuns ferm cu ochii de gheaţa albă că nu mă interesează.Poveştile astea mă fac să-mi pierd timpul şi, prin urmare, ar sta mult mai bine la coşul de gunoi. Frunzele verzi, mirosul verii seara şi pensulele tocite mi-au fost întotdeauna cei mai intimi, fideli şi vechi prieteni.Vă spun încă prieteneşte că nu are rost să încercaţi să-mi abateţi atenţia cu scenografii diluate, nu vă veţi alege decât cu migrene serioase.
Şi după aceste cuvinte amicii de treflă se risipiră plictisiţi în ceaţă.