Tara, ţara vrem ostasi, soarecele si pisica, leapsa sau mai bine telefonul fara fir.

Cand jocurile din copilarie nu mai sunt jocuri la maturitate, insa regasesti cu stupoare reprezentarile şi terminatiile lor stilizate in formele activitatilor curente, nu se mai pune problema unor nostalgii… insa distorsionarile respective te ajuta sa intelegi “adevarata valoare” a lucrurilor... Sub impulsul unei analize lapidare, evident, si lipsite de staruinta si continut, personal, ma intreb in mod insistent si retoric daca, nu cumva urmatoarele jocuri ale copilariei cu titlu inspirat din actualitate, “Preceptele unei başicuţe”, “Iau eu ciolanul tau, desi nu am ce face cu el, insa nu cumva sa ajungi sa faci ce fac eu”,“Iubire de pisda, “Parasuta care nu reusea sa cuprinda in intinderea sa intreg universul” si etc, si evident ceea ce presupune derularea lor, vor intarzia cu inca un secol aparitia dinosaurilor, pentru ca in cazul acesta am reusi sa sarim direct in era necunoscuta a periculoaselor gandurilor acide ce imprastie foc.

Despre toate ale tale

Am sa scriu cand... de ce? pentru ..cum.. lasa, oarecum, zboruri, cascade, vai! nimic. nu. Era perfect. Cand degetale tale ca niste ecouriale unei pasiuni necunoscute au rasfirat fara cuvinte secolele intr-un poem imens de iubire nemaivazuta, greu de crezut si existentă. Apasat privirea ta staruia din timp intr-o idée puternica, nemaiauzita, fara sa cred, doar sa mor la fiecare confirmare a respiratiei tale. Si auzul si vazul si suspendarea se intersectau curios in Da…, recunosc.